Eugenia Frunză este o femeie în vârstă de 71 de ani, în recuperare după un atac cerebral, care locuiește pe strada Titu Maiorescu numărul 16. Apartamentul i-a fost repartizat în regim de urgență de ICRAL în 1990 și a fost retrocedat proprietarului în 2004. În 2010 a încetat contractul de chiriaș la stat, iar în 2014 Judecătoria sectorului 2 a emis decizia de evacuare.
Însă doamna Frunză trăiește cu teama evacuării din 2008, de când au apărut noii proprietari, în legătură cu care se îndoiește că ar fi moștenitorii de drept:

“Când au început retrocedările au apărut aceşti doi fraţi, de fapt sunt patru proprietari aici şi au 60 de locuinţe, 60 de apartamente, păi ce-au făcut ei, de unde au atâtea, le-a murit tot neamul, câte neamuri să ai să-ţi lase 60 de apartamente? Trebuie verificați, ăștia nu sunt moștenitorii, au mirosit situația de la ICRAL, au văzut că aici nu sunt proprietari și, avocați de meserie, unși cu toate alifiile, s-au băgat aici proprietari.”

Începând cu 2008, Eugenia Frunză a depus și a reînnoit an de an dosarul de locuință socială și a făcut nenumărate solicitări de audiență la Neculai Onțanu, primar al sectorului 2 din anul 2000. După 7 ani se află pe poziția 245 pe lista de prioritate la repartizarea de locuințe, cu 163 de puncte.

În ‘90, i-a fost repartizat de urgență apartamentul din Titu Maiorescu pentru că fusese evacuată dintr-o altă locuință unde era chiriașă și pe care proprietarul dorea să o vândă. Era mamă singură cu 3 copii și, neavând unde să locuiască, a semnat că îl primește la cheie, adică în stare perfectă.

“Am venit aici, era groaznic ce era aici, şobolani, mizerie, cuie pe jos. Atât de mult am muncit aici, dar am fost mulţumită, că mi-au dat undeva. Şi atunci doamna de la ICRAL m-a pus să semnez că mi-au dat-o la cheie, adică perfectă şi am semnat de nevoie că nu aveam unde să mă duc, aveam repartiţie de la întreprinderea la care lucram. Eram nevoită să mă bag undeva, oriunde, numai să nu mă plouă.”

În 2014, doamna Frunză a contestat decizia de evacuare, iar avocata care lucrează pro bono pentru ea a reușit până acum să amâne evacuarea pe motive de sănătate. Cu toate acestea, birocrația asociată atât procesului de contestare, cât și a celui de obținere a unei locuințe sociale e dificil de suportat atât din punct de vedere psihic, cât și financiar.

“Eu cu 400 lei ai mei n-am cum, am apă, am lumină, am medicamente de luat […] Tot strâng hârtii, câte hârtii, uitaţi, e plin de hârtii, tare greu mă descurc. Mi-au zis că atunci când o să le aduc decizia de evacuare, mai vedem noi. Teancuri teancuri, mă chinui să le pun pe sortimente și mă zăpăcesc. Timbre de doi lei n-are, doar de trei lei, trei și cu trei înseamnă șase lei, pentru mine șase lei este mult, este pâinea mea pe o săptămână.”

Evacuarea foștilor chiriași din imobilele naționalizate retrocedate, fără asigurarea unei locuințe decente, a devenit un fenomen de masă, cu consecințe dezastruoase asupra calității vieții și situației sociale a locuitorilor în cauză. Scăderea speranței de viață, deteriorarea sănătății, declanșarea unor boli cronice (diabet, boli de inimă etc.) ca urmare a condițiilor de stres și presiunii psihice, abandonul școlar, dificultatea găsirii unui loc de muncă, dezmembrarea familiilor, transformarea foștilor chiriași în persoane fără adăpost, sunt fenomene curente, specifice tranziției post-decembriste și legate intrinsec de fenomenul retrocedărilor în natură. Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire își propune să documenteze, arhiveze și facă publice portrete și istorii personale ale oamenilor care trec prin aceste experiențe traumatice, simptomatice pentru violența proceselor de transfer al capitalului și proprietăților dinspre stat înspre mediul privat.

„Din ce știam eu”, declară Cornelia Gheorghe, „casa era în litigiu de vreo 10 ani cel puțin. Acum vreo 2-3 ani a venit mandatarul proprietatului pe aici (s-a auzit pe aici că va câștiga proprietarul), prin 2011-2012. Ne-a sistat contractul si ne-a făcut el alt contract, ca să plătim la el. La început am plătit cam 2 milioane, dar ulterior a mărit chiria la 8 milioane și nu am mai avut cum să plătesc și m-a dat în judecata. Și a câștigat – mi se părea ceva corect. Dar s-a ajuns la suma asta ca să poată să ne dea afară, că știa că nu mai stam, că nu putem face față unei sume ca asta.

  Marian Gheorghe lucrează la negru, iar soția are grijă de copii. Gemenii sunt în clasa a VIII-a, iar ceilalți 2 băieți mai mari lucrează cu ziua. Copii minori dorm la niște cunoscuți, dar ziua stau cu mama lor în fața casei sau la primărie, la protest. Bagajele și mobila sunt în fața casei, pe Cuțitul de Argint, pentru că familia Gheorghe a fost scoasă din casă fără să fie anunțată, pe 6 iulie, pe 11 întorcându-se să-și ia lucrurile.

„În ziua aceea când a venit executorul”, detaliază Cornelia Gheorghe, „și au spart usa (era 6 iulie), mi-a zis : <<Vă luați 2-3 lucruri pe dumneavoastră, vă luați actele necesare, buletinul, medicamente, ceva de mâncare pentru copii (pentru ca nu m-a executat atunci când scrie în procesul verbal de executare – 11 iulie – ci cu 5 zile înainte, pe 6 iulie, fără să mă anunțe), în momentul ăsta ieșiți afară din casă. Dar acum acum, repede, că mai avem treabă astăzi.>> Au venit cu 5 zile înainte, să mă execute, de parcă zici că cine știe ce am făcut. Și am ieșit, că îmi era frică, eram singură. Apoi, după 5 zile, pe 11 iulie, m-au lăsat să-mi iau și bagajele și le-am mutat aici.”

Familia Gheorghe a depus plângere penală la poliție, acuzând modul în care s-a desfășurat evacuarea. „Ca să începem cu începutul: pe 6 iulie, pe la 1-2 ziua, a intrat, mi-a spart ușa pe mine, nu s-a bătut la ușă omenește, deci asta a fost executarea: au spart ușa, că o fi fost jandarmii, că o fi fost poliția, că o fi fost protecția socială, că o fi fost proprietarul – mandatarul ăsta, Dumnezeu știe, ca nu știu, m-am trezit cu ei toți in casă. Cred că erau vreo 30 de persoane și eu eram cu doi copii minori în casă. Soțul era la muncă. Copiii s-au speriat, bineînțeles… Asta mică plângea și spunea: <<Mami, nu plec  din casa mea, nu vreau sa plec din casa mea.>> <<Mami, ce să-ți fac dacă asta e procedura, a câștigat, eu ce vrei să fac în situația asta?>> Și acum îmi spune, <<Mami cât mai stăm pe strada, trebuie să începem școala și noi ce facem?>>”

Lipsa de preocupare a autorităților pentru astfel de abuzuri suferite de oameni aflați deja într-o situație precară este vizibilă și în disprețul unor oficiali. „Am vorbit acum 12 ani cu primarul sectorului 4, ăla dinainte de Inimăroiu. Apoi personal cu domnul Inimăroiu. Ne-a promis – da, facem, cum să nu. Aveti o poziție foarte buna pe lista. Asteptați puțin. Și asteptăm de 14 ani. Am vorbit personal și cu domnul Piedone luna trecută când am fost la primărie, i-am spus: <<Sunt cetățean român și am ajuns in stradă, nu am unde să mă duc, pe cuvânt. Unde vreți să mă duc, să plec din țară?>> Dânsul mi-a răspuns că dacă mi-aș găsi ceva pe undeva în afară, ar fi bine să plec. Mi-a spus : « Ce să fac, să te iau la mine acasă? »”

Evacuarea foștilor chiriași din imobilele naționalizate retrocedate, fără asigurarea unei locuințe decente, a devenit un fenomen de masă, cu consecințe dezastruoase asupra calității vieții și situației sociale a locuitorilor în cauză. Scăderea speranței de viață, deteriorarea sănătății, declanșarea unor boli cronice (diabet, boli de inimă etc.) ca urmare a condițiilor de stres și presiunii psihice, abandonul școlar, dificultatea găsirii unui loc de muncă, dezmembrarea familiilor, transformarea foștilor chiriași în persoane fără adăpost, sunt fenomene curente, specifice tranziției post-decembriste și legate intrinsec de fenomenul retrocedărilor în natură. Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire își propune să documenteze, arhiveze și facă publice portrete și istorii personale ale oamenilor care trec prin aceste experiențe traumatice, simptomatice pentru violența proceselor de transfer al capitalului și proprietăților dinspre stat înspre mediul privat.

În cei peste 20 de ani de când locuiește aici, familia Ion a adus îmbunătățiri majore imobilului, de la renovare, zugrăvit, gresie și faianță, până la amenajarea unei toalete în interiorul casei. De asemenea, au mărit locuința, adăugând trei camere pentru a face loc noilor membri ai familiei. Cu toate acestea, conform legii retrocedărilor, nici măcar chiriașii nu au dreptul la despăgubiri pentru investițiile în locuință. Cu atât mai puțin cei care locuiesc fără contract.

Familia a depus de câțiva ani la primărie dosar pentru locuință socială, înnoindu-l inclusiv anul acesta, dar încă nu au primit niciun răspuns. Bazându-se pe experiența altor vecini, deja evacuați, doamna Florica este sceptică: „A, nu, că nu dă. Nu ați văzut cât a stat Cami afară, în stradă?”. Familia nu are practic niciun plan de rezervă în cazul evacuării iminente. Oana, fiica doamnei Florica spune: „Ce pot să fac? Nu am decât să stau în stradă, cum a stat Cami, vecina noastră. Nu avem cum. Unde să mă duc?”.

Veniturile familiei Ion sunt modeste, sub venitul minim, cei mai mulți membri ai familiei neavând un venit stabil, cu mai mulți copii minori, inclusiv un nou-născut, și cu doi oameni în vârstă și bolnavi, situație care face imposibilă plata unei chirii la proprietar privat, la prețul pieței. Singurul venit constant din casă este pensia doamnei Florica, de doar 230 de lei. Ceilalți membri ai familiei muncesc cu ziua pe la oameni: „Facem cu schimbul – azi eu la apă, mâine ăla la apă. Tot așa, azi 10 lei, mâine 20, cum ne dă lumea. Ne chinuim, ne rupem mijloacele, doar să avem de mâncărică”.

Pentru membrii familiei Ion este foarte greu să se angajeze, deoarece, neavând acte doveditoare pentru locuință, nu au buletine permanente: “Buletin nu avem, că nu scrie nimic la locuință, suntem ca câinii!”.

Din cauza problemelor și a grijii de a nu fi date afară din casă, femeile nici nu mai vor să-și amintească de momentele plăcute petrecute în locuința din Calea Rahovei: „Ce amintiri să mai avem, Doamne ferește, să nu ne dea afară iarna din casă! Numai la asta ne gândim”. Totuși, Oana își aduce aminte de copilăria petrecută în locuință: “Amintirea mea e când  mă mai gândesc cum stăteam acolo, în curte, cu Cami, cu frații ei, cum ne jucam, cum ne băteam”. Dacă ar trebui să aleagă cel mai important obiect din casă, Oana ar alege portretul de la nuntă al părinților ei, care îi aduce aminte de momentele când erau sănătoși și fără griji, fără problemele legate de evacuare: “Asta este, eu spun la toată lumea: fii tare! Păi mama, când a venit proprietaru’ se făcuse neagră de supărare. Acum, dacă mai moare și mama sau tata, ce mai fac? Vă dați seama că, pe lângă ei, ne îmbolnăvim și noi. Mie una, pe zi ce trece mi-a crescut păr alb în cap, că mă gândesc că azi e marți, mâine e miercuri și gata – s-a dus și luna asta și vine ăla și ne dă afară. Trece luna și acum îi vezi pe ăia că vin și ne dă afară”.

Oana spune că, cel mai probabil, în ziua evacuării tatăl ei va recurge la gesturi extreme și că ea îl va urma: “Tata a zis că se urcă pe casă și își pune ștreangu’ de gât! Și eu mă urc după el și fac la fel. Pentru că n-ai încotro! Hai, noi ca noi, da’ copiii ăștia ce vină au? Nu te ajută nimeni, un om s-a urcat pe casă și i-au zis: ia mă, aruncă-te!”.

Evacuarea foștilor chiriași din imobilele naționalizate retrocedate, fără asigurarea unei locuințe decente, a devenit un fenomen de masă, cu consecințe dezastruoase asupra calității vieții și situației sociale a locuitorilor în cauză. Scăderea speranței de viață, deteriorarea sănătății, declanșarea unor boli cronice (diabet, boli de inimă etc.) ca urmare a condițiilor de stres și presiunii psihice, abandonul școlar, dificultatea găsirii unui loc de muncă, dezmembrarea familiilor, transformarea foștilor chiriași în persoane fără adăpost, sunt fenomene curente, specifice tranziției post-decembriste și legate intrinsec de fenomenul retrocedărilor în natură. Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire își propune să documenteze, arhiveze și facă publice portrete și istorii personale ale oamenilor care trec prin aceste experiențe traumatice, simptomatice pentru violența proceselor de transfer al capitalului și proprietăților dinspre stat înspre mediul privat. 

Acum 7 ani, au aflat că locuința lor a fost retrocedată și că nu mai pot plăti chiria la stat. „În 2007 au venit doi avocați, două persoane, și ne-au spus că aici e proprietar. Ne-am dus la ICRAL și ne-a spus că da, să știți că au venit proprietarii, un străin. Și nu ne-a făcut niciun contract. Am cerut să facă contract, dar n-a vrut, nici nu s-a prezentat proprietarul”.

Din 2007, familia M. locuiește fără contract, pentru că proprietarul a refuzat să le înnoiască contractele, dar a plătit în continuare toate cheltuielile (întreținere, lumină, apă etc.). Ca în foarte multe alte cazuri, stresul și grijile legate de iminența evacuării au avut urmări grave asupra sănătății oamenilor. Domnul M.  a făcut un accident vascular, după ce a aflat de posibilitatea evacuării. „I s-a inundat creierul de sânge și a paralizat. Dar am avut norocul că l-a văzut doctorul instantaneu, l-a operat de urgență și l-a salvat. Acum nu poate să vorbească, dar a început de un an să meargă dinnou, încet-încet, în bastonaș. Mâna n-o poate folosi, dar are voință și începe să meargă”.

În 2013, au aflat că proprietarul a vândut mai departe, unei firme: „Și acuma a venit firma și a zis să plecăm, s-a prezentat doar avocatul, nici nu știm cum se cheamă firma”. În luna aprilie le-a venit ordinul de evacuare. Femeia i-a rugat pe avocați să o mai păsuiască măcar o lună, ca să-și termine tratamentul pentru cancer: „I-am rugat săptămâna trecută, când au venit cu evacuarea, să mă mai lase, că am de făcut acum [un tratament cu] niște raze, la Fundeni, 20 de zile, și n-a vrut să ne lase, măcar să termin tratamentul. Razele la coloană mă costă 18 milioane. Până acum 7 ani când mi s-a declanșat boala, am muncit”.

Încă din 2009, familia și-a depus dosarul pentru locuință socială la primăria generală și la cea de sector. „Am primit în fiecare an răspuns, dar tot negativ. Locuințe au început să dea abia acum câțiva ani, și suntem foarte în urmă. Noi am început așa, disperați, când am auzit că s-a cumpărat, ne-am speriat și am început să-i presăm, dar am fost foarte în spate pe listă. Nu avem niciun răspuns clar – că mi-a promis că imi dă sau nu-mi dă. Am intrat în audiență și mi-au zis că, da, sunt la curent, dar sunt și alții cu cazuri la fel de grave, sau mai grave, și că să așteptăm”.

Familia M. are șase copii minori, trei persoane cu handicap în familie (mai au un nepot cu un handicap fizic), și venituri mult sub venitul mediu. Cu toate acestea, primăria celui mai bogat sector din București, în care funcționarii se laudă că au așa de mulți bani din taxe că nu mai știu ce să facă cu ei, consideră că nu este un caz „suficient de grav” pentru o locuință socială.

Oamenii nu au nicio soluție, nici măcar temporară – fiind atât de mulți este greu să își găsească loc pe la rude sau cunoștințe: „Noi suntem 13 inși, unde să-ți faci baie? Lumea te primește o zi-două-trei, dar atât, te simți și tu. Dormim noi într-un pat și ei pe jos, sau invers, noi pe jos, ei într-un pat”. Stau cu lucrurile în cutii și le plimbă dintr-o parte în alta. ”Avem o mătușă pe la Chitila, departe, ne-am dus lucrurile pe la ea, prin alte părți, prin șapte locuri avem lucrurile. Nu avem unde să stăm, mai stăm câteva zile pe la o vecină, dar chiar nu avem. Avem toate hainele într-o cutie, o plimbăm de colo-colo. Și știți cum e – „frate-frate, dar brânza e pe bani!”

…

Am stat de vorbă cu familia M în aprilie, la câteva zile după primirea ordinului de evacuare. Între timp au fost evacuaţi şi ulterior au obţinut un ajutor de chirie de la primăria de sector, 900 de lei/lună timp de șase luni, cu posibilitatea prelungirii. La prețul ăsta, famlia a găsit de închiriat doar un apartament de 2 camere, în care se înghesuie toate cele 13 persoane. În septembrie vor merge din nou la primărie pentru înnoirea dosarului de locuință socială și pentru a vedea pe ce loc au ajuns în lista de așteptare.

Evacuarea în stradă a foștilor chiriași din imobilele naționalizate retrocedate, fără asigurarea unei locuințe decente, a devenit un fenomen de masă, cu consecințe dezastruoase asupra calității vieții și situației sociale a locuitorilor în cauză. Scăderea speranței de viață, deteriorarea sănătății, declanșarea unor boli cronice (diabet, boli de inimă etc.) ca urmare a condițiilor de stress și presiunii psihice, abandonul școlar, dificultatea găsirii unui loc de muncă, dezmembrarea familiilor, transformarea foștilor chiriași în persoane fără adăpost, sunt fenomene curente, specifice tranziției post-decembriste și legate intrinsec de fenomenul retrocedărilor în natură. Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire își propune să documenteze, arhiveze și facă publice portrete și istorii personale ale oamenilor care trec prin aceste experiențe traumatice, simptomatice pentru violența proceselor de transfer al capitalului și proprietăților dinspre stat înspre mediul privat.

Marilena Aksan are 46 ani și locuiește împreună cu familia pe Calea Șerban Vodă nr. 124, unde s-a născut și a copilărit. Tatăl ei a primit repartiție de la stat în clădirea respectivă în 1965, iar părinții locuiesc în continuare în aceeași clădire. Imobilul, împreună cu altele de pe Calea Șerban Vodă, a aparținut înainte de naționalizare unui fost senator, Iordache Minciulescu, al cărui fiu, Șoimu Iordan Minciulescu, a rămas să locuiască într-unul din apartamente până când a decedat, în 1986. Fiul lui Șoimu Iordan a emigrat în anii 1970 în Statele Unite și se pare că, nu după mult timp, ar fi decedat: „persoane din cartier, care îi cunoșteau, spun că Șoimu i-a făcut pomeni fiului, Nicolae Minciulescu, până când a murit el, deci că fiul murise înaintea lui Șoimu”. În anul 2003, a apărut un anume Nicholas Jordan, cetățean amerincan, care a pretins că este fiul lui Șoimu Iordan și a recuperat într-o singură zi 66 de case, printr-o dispoziție de primar, semnată de Traian Băsescu, primar general la momentul respectiv. Imediat, doamna Aksan a început investigații pe cont propriu și demersuri pentru contestarea în instanță a dispoziției de primar: „făcând tot felul de verificări și umblând, săpături, am descoperit toate neregulile, am reușit și am anulat dispoziția de aici [de pe imobilul de la nr. 124]”. „Jordan Nicholas ăsta care vine acum și spune că și-a schimbat numele și că de fapt el este Nicolae Minciulescu, este un impostor, n-are nici o legătură cu casele astea. Era ceva ghid pe la o firmă de turism, și probabil așa l-a cunoscut pe Nicolae Minciulescu și mai mult ca sigur de aici a pornit toată ideea asta, [furtul de identitate], că Jordan impostorul povestește într-o carte scrisă de el exact ce-a făcut. Și la urmă spune că e o ficțiune. Cartea se numește Omul de Cenușă”.

Doamna Aksan a obținut revocarea, imobilul a rămas în patrimoniul statului și lucrurile păreau să se liniștească, până când, în 2013, a apărut un fiu vitreg al lui Nicholas Jordan, care pretinde că este mandatat de acesta, și care a făcut o serie de demersuri la tribunal pentru re-recuperarea imobilului. „În 2013 a venit un individ care s-a dat drept fiul impostorului Nicholas Jordan, că îl recunosc pe tatăl lui? Eu i-am spus: nu-l recunosc nici pe Jordan, nici pe tine, cred că ne întâlnim la tribunal!”. Astfel că doamna Aksan, ajutată și de vecine, a reluat lupta, atât în instanță, cât și in presă, prin proteste publice și apariții la televiziune în care demască legătura dintre funcționarii primăriei și mafia imobiliară. „Acum, după atâția ani, oricum nu mai are ce să primească…. Noi am facut în 2013 o gramadă de sesizari, de memorii, de petiții, peste tot, la primărie, la corpul de control al guvernului, la camera senatului, la deputați, la prefectură, la AFI – toți spun același lucru: în momentul de față această locuință este în custodia statului”. Hărțuirile presupusului proprietar continuă însă, inclusiv în luna mai a anului 2014, acesta încercând să obțină evacuarea rapidă a familiilor care locuiesc în imobil printr-o ordonanță președințială. Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire s-a implicat în proces și, cu suportul unui avocat-colaborator care lucrează pro-bono, a obținut o nouă sentință favorabilă chiriașilor.

Deși a absolvit doar opt clase, doamna Aksan cunoaște pe din-afară legile legate de retrocedări și locuințe, își cunoaște drepturile de cetățeană și a învățat și toate subterfugiile luptei cu statul și cu samsarii imobiliari. Lupta în instanță, stresul și nervii consumați, au însă urmări grave asupra vieții oamenilor. Doamna Aksan nu mai lucrează, practic își dedică tot timpul luptei pentru locuință. În plus, s-a îmbolnăvit pe fond nervos: „numai când vorbesc de cuvântul casă încep să tremur, chiar astăzi am fost la doctor și mi-am făcut o injecție – pe sistem nervos o erupție pe piele”. Doamna Sanda Tatu, vecină, completează: „Dacă vorbește de casă și-și vede unul dintre copii că plânge, sau ceva, pe ea o apucă tremuratul, nici nu mai știe să vorbescă, nu mai poate, să vorbești de 11 ani despre același lucru, s-a îmbolnăvit. Tatăl ei are 2 accidente vasculare, băiatul la 19 ani este bolnav, soțul la fel, are accident vascular. Cum să nu te afecteze?”.

Doamna Aksan povestește despre cele mai frumoase amintiri din casa din Șerban Vodă 124: „i-am făcut botezul copilului meu [fiica], în 1986, pe 31 august, când a fost cutremurul, aici în casă l-am făcut! Am făcut și noi aici petreceri…botezul baiatului l-am facut în curte în 1995, cu cort… cum era… La toată lumea le-a plăcut. Sunt amintiri plăcute și pe care nu pot să le uit. Și cu vecinii vechi care au plecat. Noi am rămas cei mai vechi de aici… și cei mai fraieri din curtea școlii…”.

Evacuarea în stradă a foștilor chiriași din imobilele naționalizate retrocedate, fără asigurarea unei locuințe decente, a devenit un fenomen de masă, cu consecințe dezastruoase asupra calității vieții și situației sociale a locuitorilor în cauză. Scăderea speranței de viață, deteriorarea sănătății, declanșarea unor boli cronice (diabet, boli de inimă etc.) ca urmare a condițiilor de stress și presiunii psihice, abandonul școlar, dificultatea găsirii unui loc de muncă, dezmembrarea familiilor, transformarea foștilor chiriași în persoane fără adăpost, sunt fenomene curente, specifice tranziției post-decembriste și legate intrinsec de fenomenul retrocedărilor în natură. Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire își propune să documenteze, arhiveze și facă publice portrete și istorii personale ale oamenilor care trec prin aceste experiențe traumatice, simptomatice pentru violența proceselor de transfer al capitalului și proprietăților dinspre stat înspre mediul privat.

Evacuarea în stradă a foștilor chiriași din imobilele naționalizate retrocedate, fără asigurarea unei locuințe decente, a devenit un fenomen de masă, cu consecințe dezastruoase asupra calității vieții și situației sociale a locuitorilor în cauză. Scăderea speranței de viață, deteriorarea sănătății, declanșarea unor boli cronice (diabet, boli de inimă etc.) ca urmare a condițiilor de stress și presiunii psihice, abandonul școlar, dificultatea găsirii unui loc de muncă, dezmembrarea familiilor, transformarea foștilor chiriași în persoane fără adăpost, sunt fenomene curente, specifice tranziției post-decembriste și legate intrinsec de fenomenul retrocedărilor în natură. Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire își propune să documenteze, arhiveze și facă publice portrete și istorii personale ale oamenilor care trec prin aceste experiențe traumatice, simptomatice pentru violența proceselor de transfer al capitalului și proprietăților dinspre stat înspre mediul privat.

”Într-o seară am primit un telefon care mă anunța că în mai puțin de 3 luni voi fi evacut”.

”Există un mort care cheamă în judecată chiriașii..”

”Sunt un potențial evacuat…”

”Suntem desconsideraţi şi dezumanizaţi; şi demoralizaţi din punct de vedere psihic;”

”Presiuni și proteste – singura potecă pe care putem merge”

”Aveam contestație la hotărârea de evacuare aprobată prin hotărâre prezidențială – și a venit executorul judecătoresc și tot m-a dat afară!”

”Acum 4 ani am primit prima înștiințare, de la un birou de avocatura care cumpărase dreptul de proprietate asupra imobilului în care stau”

”Haideți să punem punctul pe I, să începem să ne facem bannere și voci pentru a striga. Să fim solidari..”

”Din toată curtea, mie singur mi-a venit evacuarea!”

”E strategia asta, sa te pună să stai într-o garsonieră de 12mp, cu 6 copii, dintre care alți copii, adică nepoți. E o strategie să te facă să refuzi!”

„Este irelevant să dea Primăria 2 camere pentru 13 persoane. Nici în picioare nu ai avea loc!”

„Vrem să ne facem auziţi!”

”Se trezesc înainte de Crăciun cu procese de evacuare..”

”Adevărul trebuie să circule!”

”Trebuie să facem cumva să dăm la o parte măcar puțin din caracatița juridică, să demascăm avocații escroci care iau abuziv proprietățile oamenilor…”

Replicile de mai sus nu sunt secvențe din scenariul unui film de acțiune, ci replici reale, care au fost spuse de oameni reali în cadrul Forumului pentru Justiție Locativă, care a avut loc în zilele de 21-23 martie 2014, la sediul Tranzit din strada Gazelei, București. Forumul a fost organizat de FCDL –Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire și a fost un eveniment în premieră în București.

Am ajuns la Forumul Justiției Locative organizat de FCDL, în prima zi. Știam că în program (https://www.facebook.com/events/654476684599601/), la ora la care ajungeam, erau prevăzute niște prezentări. Când am ajuns, surpriză: programul era cu totul decalat, iar înăuntru, în sediul Fundației Tranzit care a găzduit evenimentul, am găsit cea mai eclectică adunare de oameni la care am mers în ultimul timp: persoane aflate în situație de evacuare, membrii de toate vârstele din familiile lor, activiști, artiști, tineret urban, un prof de pe la Arhitectură, o profă universitară de prin Cluj, directorul de la (fostul) Green Hours etc.

Adunarea era însuflețită, mai vie ca orice prezentare, chiar dacă poveștile pe care le-am auzit acolo au fost despre suferință, nemulțumire, precaritate, evacuări, oameni care au locuit în stradă, luptă în van cu autoritățile și cu firme gigantice de avocatură care fabrică acte și titluri de proprietate. Însă faptul că o mână de oameni aflați în astfel de situații s-au adunat la un loc, s-au cunoscut cu alții care trăiesc situații similare, au narat experiențele în fața unui public divers, au problematizat și s-au gândit împreună la posibilități de acțiune, reprezintă cu siguranță un mare pas înainte în procesul complicat de a descâlci astfel de probleme și de a le găsi soluții. 

Citeşte articolul complet la: http://laboratorul-urban.blogspot.ro/2014/04/realitati-urbane-la-un-pas-de-noi.html.

„Starea de negare atinge cote uimitoare în comentariile care însoţesc astfel de propuneri. Românii par o naţie de suedezi plictisiţi, putred de bogaţi care urlă că nu mai vor sprijin de la stat, că nu vor un contract mai clar pe drepturile minime. Dar asta nu mai consternează. Eu zic să medităm cu atenţie şi să susţinem propunerea.

România are cotele cele mai mari de locuire precară. Dar statisticele pomenesc mereu doar marea mîndrie că sîntem “cei mai mulţi proprietari”. “Dreptul la o locuinţă decentă” e articolul care ar da totuşi o miză întregii prosteli cu schimbarea Constituţiei în utilitatea căreia, cum am mai spus, nu cred.”

Citiți întregul articol aici.