Portrete de evacuati: Vasilica Gruia

Vasilica Gruia, văduvă, locuiește în strada Romulus, num10448768_725854764142017_5757070924721496737_nărul 68, la etajul 1, împreună cu copiii, cu familiile lor, nepoți și strănepoți. Doamna Vasilica a fost femeie de serviciu la wc-uri publice, pensionată în 2000, după 30 de ani de muncă. S-a mutat în apartament acum 20 de ani, chiriașă la stat, printr-un schimb de locuință. Plănuia să locuiască doar cu una dintre fiice în apartamentul respectiv: „Am găsit schimbul ăsta de locuință, mi-a plăcut, două cămăruțe mici și bucătăria. Pentru mine și fiica mea, două băbuțe, zic, e bine. Dar totuși, n-am vrut s-o bag în spațiu pe Mariana, să vă spui sincer acum, n-am vrut pe niciunul din copii să-l trec pe contract. Am avut impresie c-o să rămân singură, să-mi trag și eu sufletul, singură, linistită, dar n-am avut norocul ăsta. Cred c-o să mor cu toți aicea”. Treptat, s-au mutat tot mai multe rude din familie, unele evacuate de Patriarhie dintr-o casă naționalizată retrocedată de pe Clucerul Udricani.
În prezent, locuiesc în total 17 persoane în cele două camere, plus pod și bucătărie. „Păi să ne vedeți când suntem cu toții. Zici, Doamne, fă-mi ceva repede să plec de-aici că nu se poate. Unu’ vrea la oliță, unu’ mi-e foame, unu’ mamaie, mi-e sete. Mai se ceartă cu fetele astea, eu îmi pun basma în cap, mă pui cu capu-n perne, luați-mă și duceți-mă undeva că nu mai pot să suport. Nu mai pot să suport aglomerația și țipetele la copii”.
În aprilie 2013, fiindu-le refuzată plata chiriei către ICRAL, familia Gruia a aflat că toate imobilele din curte au fost retrocedate, printr-o dispoziție de primar, unor urmași ai fostului proprietar de dinaintea naționalizării, doi frați care au peste 80 de ani și locuiesc în Israel. De atunci, familia a așteptat în tensiune venirea unui reprezentant al proprietarilor. „Am început să stăm în tensiune: va veni, nu va veni, va veni, nu va veni… Eu, când am aflat, am plecat la spital, vă spun de-acum, eu am plecat la spital. Și m-au luat și m-au dus, am trei internări în ultimul an”. Doamna Vasilica are diabet insulino-dependent și, în ultimul an, a început să facă tot mai dese căderi de glicemie: „Începuse să facă câte două come diabetice la săptămână”. Toți copiii din casă, chiar și cei mai mici, au învățat să nu se mai sperie, ci să îi dea o lingură de zahăr când o văd în stare de inconștiență.
În luna octombrie 2013, s-a prezentat un avocat, mandatar al proprietarilor, care a refuzat să le reînnoiască contractul de chirie. Deși legea stipulează clar că noul proprietar este obligat să asigure locuință chiriașilor sau să le facă contracte pe cinci ani, la un preț calculat conform venitului chiriașilor, avocatul i-a amenințat că le va cere despăgubiri la prețul pieței pentru chiria „neplătită”. De asemenea, a condiționat o chirie mai mică de plecarea din casă a unora dintre rude. „A venit odată și a vorbit cu băiatul meu. Și i-a spus copilul: în momentul în care eu sunt dat afară din casă, cu doi copii, cu doi nepoți, nevasta bolnavă, unde să mă duc? Și zice avocatul: nu mă interesează! Dacă rămâi tu aici și ceilalți, eu vă pun până în 200, 300 de euro chiria”.
Astfel, familia Gruia continuă, de peste un an de zile, să trăiască în provizorat. Locuiește fără contract, pentru că mandatarul proprietarului a refuzat să îl facă, dar nu a primit încă nicio hârtie oficială, nici de la ICRAL, nici de la noul proprietar, care să ateste faptul că imobilul a trecut în proprietate privată. Din acest motiv, nu se pot înscrie la primărie pe lista de cereri pentru locuințe sociale.
Prin cartier oamenii spun că ar fi ceva nereguli cu retrocedarea: că fostul proprietar ar fi avut o fiică și un fiu, nu doi fii, că planul casei prezentat de avocat nu coincide cu planul inițial, că unul dintre cei doi frați, presupus moștenitori, ar fi decedat între timp. Cele două femei, în vârstă și bolnave, împreună cu întreaga familie, așteaptă, unii fără domiciliu oficial, cu cărți de identitate provizorii, rezolvarea într-un fel sau altul a situației casei. „Ce mă fac eu la 70 de ani fără casă? Dacă n-am și eu un acoperis deasupra capului pân` o să mor? Nu vreau mai mult. O magazie vreau să mi-o amenajez, să am și eu căsuța mea!”.
Doamna Vasilica a crescut șase copii, 14 nepoți și crește încă 13 strănepoți. La peste 70 de ani, cea mai frumoasă amintire a doamnei Vasilica trăită în casa din Romulus 68 se leagă de momentele în care a stat singură: „Că unu’ a făcut o nuntă și m-am dus, a fost frumos. Dar am venit la casa mea și am fost singură, totul curat, te pui în pat și te odihnești. Cea mai frumoasă amintire a mea e că am casă. Când n-oi mai avea, nu mai am amintiri. Sunt 53 de ani de când sunt căsătorită și ajung în stradă. Și-am muncit numa’ pentru casă!”.

 

Evacuarea în stradă a foștilor chiriași din imobilele naționalizate retrocedate, fără asigurarea unei locuințe decente, a devenit un fenomen de masă, cu consecințe dezastruoase asupra calității vieții și situației sociale a locuitorilor în cauză. Scăderea speranței de viață, deteriorarea sănătății, declanșarea unor boli cronice (diabet, boli de inimă etc.) ca urmare a condițiilor de stress și presiunii psihice, abandonul școlar, dificultatea găsirii unui loc de muncă, dezmembrarea familiilor, transformarea foștilor chiriași în persoane fără adăpost, sunt fenomene curente, specifice tranziției post-decembriste și legate intrinsec de fenomenul retrocedărilor în natură. Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire își propune să documenteze, arhiveze și facă publice portrete și istorii personale ale oamenilor care trec prin aceste experiențe traumatice, simptomatice pentru violența proceselor de transfer al capitalului și proprietăților dinspre stat înspre mediul privat.